Indiferență și responsabilitate colectivă în sistemul penitenciar

Frica și tăcerea în fața abuzului

Într-o societate în care frica devine normă, indiferența se transformă în complicitate. Așa cum a subliniat Martin Niemöller, atunci când tăcem și ne speriem, ne îndepărtăm de responsabilitatea colectivă. Această realitate este reflectată în sistemul penitenciar românesc, unde frica a devenit o unealtă de manipulare sub conducerea lui Dan Halchin, directorul Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP).

Dan Halchin: O memorie marcată de eșecuri și abuzuri în sistemul penitenciar

Acte organizate de intimidare

Sistemul penitenciar n-a fost niciodată un bastion al justiției, dar recentele evenimente legate de ANP seamănă cu un coșmar. Sub conducerea lui Halchin, instituția a fost transformată într-un mediu ostil, unde angajații care caută să își exercite responsabilitatea și să își respecte principiile sunt hărțuiți și obligați să plece. Oameni precum Răzvan Coțofană, Marian Popescu și Gabriela Petrovici sunt doar câțiva dintre cei care au fost expulzați din sistem printr-un mecanism instituțional de teroare.

Complicitatea prin tăcere

Ceilalți, cei care aveau puterea să oprească aceste abuzuri, au ales să tacă. De la ofițeri profesioniști precum Ioana Morar și Cătălin Luncașu, care au preferat confortul în fața integrității, până la liderii sindicali care au ales non-acțiunea, răspunsul colectiv a fost unul de comoditate. Dan Halchin nu a avut nevoie să-i elimine; a reușit să le reducă voința, transformându-i în complice ai abuzurilor.

Tăcerea sindicală ca formă de complicitate

Sindicatul FSANP a fost tăcut atunci când ar fi trebuit să intervină, iar acest lucru este recunoscut de actualul lider. Greșelile din trecut nu pot fi reparate, iar solidaritatea tardivă este insuficientă pentru a reabilita starea de fapt din sistem. Între timp, alte sindicate, SNPP și FSSP, continuă să tacă, oferind astfel sprijin indirect conducerii abuzive.

Un lider pierdut în promisiuni: Dan Halchin și prăbușirea sistemului penitenciar

Indiferența ca breșă pentru abuz

A ignora abuzurile nu înseamnă a te proteja; înseamnă a te face parte din problemă. Când alegem să nu acționăm, deschidem calea pentru abuzurile sistematice. Cei care tac, au parte de aceeași frică care i-a condus pe alții spre tăcere. Acum este timpul ca toți cei din sistem să aleagă cu curaj și să nu mai transforme indiferența în normă.

Mesajul final: onoare și responsabilitate

Este imperios necesar să înțelegem că funcțiile sunt pasajere, dar onoarea rămâne. Trebuie să învățăm să protejăm drepturile colegilor noștri, să ne apăram unii pe alții în fața abuzurilor și să recunoaștem că fiecare tăcere contribuie la perpetuarea nedreptății. “Încă mai este timp să alegem altfel”, dar acest timp este limitat. E momentul să ne ridicăm vocea și să ne asumăm responsabilitatea colectivă pentru a schimba lucrurile, înainte ca tăcerea să fie din nou singura noastră reacție.